Telepopeea
Telepopeea Căpitanului Robinson
„Ca să-mi ţină companie
pe o insulă pustie,
mi-aş lua un televizor“,
zise-n barbă, gânditor,
Căpitanul Robinsón,
Apăsând pe un buton.
„Cât am fost plecat pe mare –
medită în continuare –
nu erau televizoare…
Ah, ce viaţă-ngrozitoare,
dacă aia mai e viaţă…
Mă şi mir c-am făcut faţă,
zi de zi şi an de an,
pe mare şi pe ocean,
fără-(a)micul meu ecran,
care astăzi îmi oferă,
dintr-un foc, întreaga Terră,
să mă pot zgâi la ea,
tolănit pe canapea.
Când programul e banal,
dau degrabă pe-alt canal
şi-atmosfera redevine
palpitantă pentru mine.
Nu ştiu cine-a inventat
un astfel de aparat,
dar e cel mai minunat
lucru pomenit vreodat’...
C-am văzut, cât am umblat,
ciudăţenii fel de fel,
da’ nimic grozav ca el –
ca acest televizor
licărind multicolor
la mine-n sufragerie.
Nici pe-o insulă pustie
n-ar putea urât să-mi fie
dac-aş naufragia
c-un televizor pe ea,
să-mi aducă la picioare
lumea câtu-i ea de mare.“
Duhul Xanadiodir,
sigilat într-un clondir
cumpărat ca suvenir
de blajinul Căpitan
dintr-un port bolivian
(Bolivia nu mai are
demult ieşire la mare),
duhul ăsta, aşadar,
prizonier de-atât amar
de ani în recipient,
era foarte reticent
faţă de televizor,
motivând că nu-i uşor
să se uite, noapte-zi,
la atâtea nerozii.
Căpitanu’-l aşezase,
printre tot felul de vase,
pe măsuţa de cafea,
iar el, vrând-nevrând, privea,
zi de zi, an după an,
ce se-ntâmplă pe ecran.
