În 2007, suportul popular pentru aderarea la UE a fost foarte ridicat, pentru că populaţia percepea integrarea în blocul vest-european ca pe repararea unei mari nedreptăţi istorice făcută românilor, menită să ne rezolve atât problema securităţii, cât şi pe cea a prosperităţii. Părea că Dumnezeu şi-a întors în sfârşit faţa către România. Obiectivul aderării a adunat şi aliniat resursele naţiunii şi a catalizat reformele din economie şi societate În acelaşi timp, cinicii locali au văzut aderarea ca pe un târg prin care România devenea piaţă de desfacere, furnizor de resurse naturale şi de mână de lucru ieftină la schimb cu acces la fondurile europene pentru o parte din elitele locale.
România s-a confruntat în primul deceniu în Uniunea Europeană cu două paradigme: aderarea vs. integrare şi creştere vs. dezvoltare. După 10 ani de la aderare, continuăm să ne raportăm mai mult la termenii aderării decât la procesul integrării şi nu suntem suficient de prezenţi la dezbaterile de la Bruxelles, mai ales în aceste momente de reconfigurare a construcţiei europene. Aderarea era oportunitatea care trebuia valorificată. În interiorul Uniunii este competiţie, iar aderarea nu înseamnă sfârşitul istoriei, ci începutul ei.
