« Niciodată Lizuca nu văzuse luna așa de aproape și așa de mare. O neliniște i se furișa în suflet. Spre
asfințit, în fundul pădurii, clipeau încă fire de jar în zare; într-acolo se strecurau pe nesimțite cele din
urmă păsărele, dându-i bună-seara. Și cu toate că spre răsărit se înroșea luna și creștea lumina peste pâcla
ogoarelor, în pădure o umbră tainică și deasă se întindea, izvorând din văi și cotloane necunoscute.
Lizuca se simțea puțintel înfricoșată.
– Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe cățel. Drumul nu se mai cunoaște.
Prin ușoara întunecime viorie, cațelul îi atinse mainile cu botul și o privi amical. Cu Patrocle lânga
dânsa, n-avea de ce se teme. Asta vedea foarte bine duduia Lizuca.
– Patrocle, îi zise ea, eu știu că tu ești cățel vrednic și viteaz; dar ce ne facem noi dacă ne-om rătăci în
pădure ? (…) Iaca, în cer, Dumnezeu a aprins lumânările, dar cărarea tot nu se zărește. Așa nu putem sta.
Eu zic să căutăm un culcuș.
– Ăsta-i lucru prea ușor, răspunse Patrocle.
– Bine, atuncea hai să mergem ! Dar cui putem cere noi găzduire într-o noapte ca asta și în așa
singurătăți ?
Cățelul porni înainte, adulmecând prin iarbă. Copilița băgă de seamă că de-o parte și de alta a cărării
florile își plecasera capetele și dormeau. Într-un colț de umbră îi apăru o luminiță.
– Acolo trebuie sa fie o căsuța pentru noi, murmură duduia Lizuca.
Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu că se află lângă o scorbură de răchită bătrână. Pletele
lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau alene. (…)
Atunci Lizuca își ceru voie de la răchită:
– Mătușă răchită, șopti ea cu sfială, ne dai voie să intrăm în casă la mata ?
Răchita o mângâie lin și îi dădu drumul în scorbură. »
(Mihail Sadoveanu – Dumbrava
rezumatul textului urgentttttttttttttttttt