,,Era frig şi umed. Adela pusese haine groase şi mănuşi. Pe cap avea o beretă, de sub care se răzvrătea părul, umezit
parcă de lumina lunii. Căutând să evităm prundul drumului, ne îndepărtam adesea unul de altul. Atunci ea mă chema
lângă dânsa făcându-mi loc pe îngusta fâşie fără pietriş. Nu se auzea nimic în toată imensitatea decât nota
misterioasă, naiv frântă, a buhailor-de-baltă de prin şanţurile drumului, geamăt al nopţii şi al pământului. Fusta de
mătase suna aspru sub rochia groasă şi strânsă pe picioare a femeii de lângă mine. Dar când am ieşit în câmp... o,
luna avea altceva de făcut decât să ne urmărească pe noi. Ea ţesea aburii care se târau pe câmpie în pânze destrămate
de argint, până departe, cât vedeam cu ochii. Pe unele întinderi, ceaţa mai deasă şi mai aşezată forma lacuri, din care
răsăreau copaci singuratici, ale căror umbre păreau oglindirea lor în apă.”
se da fragmentul urmator din „Adela” de Ibrăileanu
Vă mulțumim pentru vizita pe site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile prezentate v-au fost utile. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de suport suplimentar, nu ezitați să ne contactați. Ne bucurăm să vă revedem și vă invităm să ne adăugați în lista de favorite!
