Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub
ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn
de viaţă. Pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nici
o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut,
poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă,
pietrificat de veacuri – un oraş fantomă.
O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada
portului, departe, sub un cer de porţelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca nişte
jucării ţintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur.
Lungiţi la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau
doborâţi hamalii, negri, pe jumătate goi.
