Rezumă, în limita de 55-60 de cuvinte, întâmplarea din foișor.
Când împlinise 15 ani, Grigore Șveț o invitase într-o parte, în foișorul de sub bătrânii castani din
parcul castelului Waldburg. Acolo, într-o găleată, o aștepta un splendid buchet din cincisprezece crini
albi.
- A-a-a… Sunt micile mele cadouri, zise el, arătând cu capul spre acele flori și scoțând din
buzunar un sipețel din piele maronie.
Era un ceas de mână.
Marta privi încântată la cadou și-l puse chiar atunci pe mână. Brățara era cam largă, dar nu-i
nimic, va mai crește. Era frumos. Și pietricelele violete care indică orele, ce șăgalnic licăreau în
razele soarelui de sfârșit de august!
- E alexandrit. E violet ca ochii… dumneavoastră…, adăugă el, oarecum jenat.
”Dumneavoastră!?” Ea îl îmbrățișă cu putere, așa cum o făcea întotdeauna, și-l sărută afectuos pe
ambii obraji. Purta o rochie lungă, albă. Părul bogat, un pic ondulat, de un castaniu incredibil de pur,
îi atârna peste spatele ușor dezgolit. Era o domnișoară. O încântătoare domnișoară. Zveltă, cu pielea
de un alb-roz uimitor, cu un corp bine croit, cu ochii expresivi de un nemaiîntâlnit gri-violet. Avea o
privire limpede, inteligentă și pătrunzătoare, poate prea pătrunzătoare, prea matură pentru cei
cincisprezece ani pe care-i împlinea.
- Da, constată el, surâzându-i, sunteți deja o domnișoară…
Marta îl privi uimită și chicoti vesel. Credea că ”doctorul se alintă”, așa cum o făcea de obicei.
- A-a-a…. murmură el mâhnit. De azi înainte, domnișoară, n-o să vă mai pot zice ”micuța
mea”… Da-a-a, făcu el meditativ, uitându-se la ceasul de pe mâna ei. Timpul, domnișoara mea,
timpul. Toate au un sfârșit.
Apoi, văzând descumpănirea din ochii copilei, adăugă pe un ton vesel: ”Dar orice sfârșit
înseamnă și un început. Vă așteaptă un alt fel de viață. Sunt sigur că va fi una interesantă și plină.”
Aceste nevinovate fraze și această trecere neașteptată la ”dumneavoastră” a ”celui mai bun
prieten” au fost atunci pentru Marta un adevărat șoc. Îl privi nedumerită, cu ochii larg deschiși. Nu-i
venea să creadă. Pentru ea era o zi de sărbătoare: aniversarea ei. O așteptase atâta! Părinții i-au
promis că va veni multă lume și că va fi ceva deosebit, nu ca alte dăți. ”Vom da un bal”, îi zicea
baroneasa Augusta. ”Un bal adevărat”, adăuga bătrâna baroneasă Ecaterina.
După ce-și revenise peste câteva clipe, îl cuprinse strâns din nou, așa, ca pentru ultima oară, și
izbucni în hohote de plâns. Cum de nu și-a dat seama?! Cum de n-a înțeles că acel ”bal” însemna
despărțirea ei de copilărie, iar această schimbare a doctorului Șveț era primul semn al acelei vieți noi
despre care-i vorbea dânsul?! Doctorul a încercat s-o calmeze, s-o mângâie, s-o asigure că totul va fi
bine, dar, oricum, din acea zi nu s-au mai jucat cum obișnuiau cândva și nici nu i-a mai zis niciodată
”micuța mea”. Știa că ține la dânsa foarte mult și-n sinea ei și-ar fi dorit ca toată viața ea și doctorul
Șveț să se poată juca împreună în odaia din castelul Waldburg. Dar timpul…