Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă familia ne influențează sau nu în

alegerea traseului educațional, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Amintiri despre

Titu Maiorescu de P. P. Negulescu, cât și la experiența personală sau culturală.

Cea mai veche amintire pe care am păstrat-o despre cel ce a fost sufletul „Junimii”, a rămas legată

pentru mine de un eveniment însemnat – aș putea zice capital – din viața mea intelectuală. [...]

Când am venit la București ca să-mi încep studiile universitare – ce trebuiau să-și găsească

continuarea, după dorința familiei mele, într-o școală politehnică din străinătate – m-am înscris la Facultatea

de Științe. În liceu mă interesase mai mult partea pozitivă a învățământului, îndeosebi matematica. În cursul

superior, cel puțin, îmi întrebuințam o bună parte din timpul liber dezlegând probleme, de algebră mai ales.

Redactasem chiar un curs de geometrie în spațiu și unul de trigonometrie, cu câteva încercări de a demonstra

unele teoreme în alte moduri decât cele din manualele de care dispuneam. Orientarea mea inițială, la

universitate, era astfel firească și aș fi mers desigur mai departe pe același drum, dacă întâmplarea nu m-ar fi

dus, o dată, la cursul lui Maiorescu de la Facultatea de Litere. [...]

Puțin timp însă după înscrierea mea la Facultatea de Științe, unul din noii mei prieteni, care, mai bine

informat sau mai curios decât mine, urma, deși studia Dreptul, cursul de istoria filosofiei contemporane de la

Facultatea de Litere, m-a luat într-o zi să-l ascult și eu [...].

Sala cu numărul IV, pe care cursul lui Maiorescu o făcuse cunoscută, era plină de lume. Pe băncile din

amfiteatru, studenți, îngrămădiți în mare număr: pe scaunele de jos, public străin, ușor de deosebit prin vârsta

pe care o arăta: mi-aduc aminte, ca acum, de un bătrân mărunțel, cu părul alb. Și mai era în sală, ce nu se

vedea, dar se simțea. Era o atmosferă particulară, anevoie de caracterizat: veselă și totuși concentrată, plină

de reculegere și în același timp de nerăbdare. Într-un contrast izbitor cu dezordinea și gălăgia ce precedau

începerea altor cursuri, în sala numărul IV toți stau, plini de cuviință, la locurile lor, cu grija parcă să nu tulbure

cumva intrarea profesorului, ce se aștepta dintr-un moment într-altul, și să nu întârzie, nici măcar o clipă,

primele cuvinte.

Cu o exactitate cronometrică, la orele cinci și un sfert Maiorescu a intrat pe ușă, cu pași mărunți și

grăbiți, ținând în mâna stângă, cu brațul îndoit pălăria și câteva foi, de format mare. Întrucât îl vedeam pentru

prima oară, m-a impresionat mai întâi, cum era firesc, înfățișarea lui fizică. Era un om robust și energic, care

părea hotărât, serios, chiar aspru, un om care, desigur, nu se juca cu lucrurile de care se apuca și nu glumea

cu datoriile vieții. Ținuta lui la catedră avea ceva încordat și stăpânit, ceva rigid și hieratic, ceva aproape

solemn. Nu fără dreptate s-a zis că părea, câteodată, un preot care celebra un cult. Vocea lui era gravă și

oarecum apăsată; cuvintele lui erau rare și parcă sacadate. Fraza lui curgea totuși plină, corectă, de o

izbitoare structură literară. Iar gesturile lui plastice desenau parcă și pentru ochii celor ce-l ascultau contururile

ideilor pe care le expunea.

Am înțeles atunci, mai întâi, ce însemna darul, marele dar, al vorbirii.

P. P. Negulescu, Ceva despre Maiorescu, în vol. Amintiri despre Titu Maiorescu​